… nu de Duiliu Zamfirescu…
Acum muuulţi ani, majoritatea din noi am fost de mici crescuţi mai mult de bunici. Părinţii lucrau, bunii erau eventual pensionaţi, aveau timp, răbdare şi de ce nu, dragoste… Li se umplea inima probabil să ne vadă crescând pe lângă ei şi se bucurau la gândul că peste vreo 2-3 ani vom fi suficient de puternici să le vom fi la rândul nostru de ajutor lor.
Postat în Note de primăvară | 5 Comments »
Mi se pare că ştiu mai bine decât oricine cât de bine poţi cunoaşte pe cineva fără chip. Nu e nevoie de ochi ca să vezi, de urechi să auzi, de gură şi cuvinte ca să vorbeşti. De multe ori, ochii te pot orbi, urechile te pot asurzi, vorbele te pot amuţi.
Mă gândesc că dacă am fi fost ca îngerii şi nu am fi avut ochi pentru a vedea, urechi pentru a auzi şi gură pentru a vorbi poate că am fi văzut mai multe…Şi gândurile acestea nu sunt o cauză, ci o concluzie pe care am tras-o…
Nu mă aştept să înţeleagă toată lumea ce spun. Aşa cum nu poate înţelege toată lumea ce poate lega doi fraţi gemeni, cu atât mai mult că şi aspectul acesta e foarte diferit de la caz la caz…
Alina.
Postat în Ei sunt... | No Comments »
Mi-ar plăcea să pasez mai departe articolul ăsta. Titlul de fapt… Să scrie fiecare ce îi trece prin minte când aude ”Fără chip…”
N-am să scriu multe acum că, deşi am destule idei în minte, mi-e cam somn şi-am amorţit în scaun de 2 ore şi ceva (în van…)
În schimb, am realizat că… deşi sunt o fire curioasă şi deschisă în aşa fel încât să aştept acelaşi lucru de la ceilalţi, au fost cazuri în care aşteptările mele nu implicau nici chipul, nici întâmplări reale din viaţa de zi cu zi. Nu ştiu de ce am pus la plural… Dar ştiu că nici acum nu mă interesează sau nu-mi stârneşte curiozitatea chipul. Ba nici n-aş vrea să-l văd…
Dar tu? Tu poţi sta ”fără chip”? Sau poţi lăsa pe cineva să se apropie de tine dacă nu are chip? Sau ceva palpabil?
Postat în Ei sunt... | 16 Comments »
Aşa cum spuneam, unele cuvinte parcă sunt prea sacre pentru a fi scrise sau pronunţate. Totuşi, voi profana puţin acest odor, dându-i un nume mereu banal şi incomplet…
Aş porni de la un fragment pe care parcă aş vrea să-l înrămez.
Acesta:” Iubirea poate avea termen de garanţie? Dacă are, atunci… mai e iubire? Dacă cineva nu e sigur dacă iubeşte sau nu… mai e iubire? Iubirea n-ar trebui să depindă nici de timp, spaţiu, lume, probleme… Ar trebui să existe şi când te cerţi cu celălalt. Cearta e trecătoare… Iubirea nu. Dacă în timpul vieţii omul are 15 relaţii, nu poţi spune că au fost 15 iubiri. A fost o iubire şi restul… altceva… apreciere, afecţiune, nu ştiu… altceva…”
Propun unele subiecte de meditaţie… Iubirea cât durează? O viaţă? Sau mai puţin? Sau mai mult? Continuă dacă persoana iubită păţeşte ceva sau moare? Dacă da, atunci cum? Doar ca amintire? Sau la fel de vie?
Poate că pare sumbru felul în care am pus întrebările… Dar e şi acesta un test pentru a verifica termenul de valabilitate al iubirii. Un test care oricum rămâne inaccesibil, pentru cei ce trăiesc în timp. Ar mai fi şi altele, de fapt potenţiale situaţii, dar nu le mai amintesc, pentru că pot părea la fel de sumbre… Mă refer la unele condiţionări ale iubirii, ascunse, aşa cum sunt, în unele contracte, clauze ascunse prin formulări sau scrise cu litere abia vizibile, dar pe care acele potenţiale situaţii le scot la iveală… Însă iubirea nu e condiţionată de timp, spaţiu, lume, probleme…
Întrebările mele au răspunsul inclus.
Agapis.
Postat în Note de primăvară | No Comments »
Tu… cum iubeşti?
Postat în Plimbare pe net | No Comments »
Loading ...
